Frica are multe fețe: o lovitură în spatele sternului, transpirație, palpitații, respirație sacadată – toate semnalele unui sistem de avertizare care pare să fie în mod natural neplăcut. În ciuda acestor reacții fizice intense, frica poate fi declanșată de stimuli foarte diferiți, de la oameni care se apropie de o stâncă abruptă până la oameni care se îngrozesc la vederea unui păianjen. Dar ce se întâmplă în creier când această reacție emoțională se declanșează? Și ce se întâmplă atunci când această reacție nu mai funcționează?
Amigdalele sunt centrul emoțional al fricii
Structura considerată de obicei esențială pentru procesarea fricii este amigdala, în special partea ei bazolaterală. Semnalele venite de la multe dintre sistemele noastre senzoriale trec prin rețelele din talamus și ajung, în cele din urmă, la amigdală. Așa că, atunci când auzim un scârțâit de lemn, simțim miros de fier în aer și vedem o siluetă mascată ieșind din umbră, știm că se pregătește ceva înfricoșător, a spus dr. Austin Lim, specialist în neuroștiințe.
Amigdalele se ocupă de procesarea neurologică a fricii, dar nu lucrează singure. O altă structură-cheie este hipotalamusul. O parte dintre semnalele care pleacă din amigdală ajung la hipotalamus, iar acesta, prin activarea glandei pituitare, îi semnalează restului corpului să reacționeze pe măsură: să accelereze bătăile inimii, să dilate vasele de sânge și să intensifice respirația, ca să se pregătească să riposteze sau să fugă, a adăugat Lim.
Există însă multe alte circuite cerebrale care ar putea fi implicate în diferite aspecte ale fricii. Un circuit deosebit de interesant, de exemplu, traversează substanța cenușie periapeductală, implicată în reducerea durerii. Ar putea fi o reacție de anticipare a oricăror orori pe care le-a pus la cale ființa mascată.
Odată descifrate mecanismele pe care le pune în mișcare, frica își dezvăluie și utilitatea. Ea nu înseamnă doar panică, ci și pregătire pentru ce ar putea urma, așa cum ne-a învățat experiența, fie din filme, fie din întâlniri directe. Fără această capacitate de anticipare, viața poate deveni și mai periculoasă.
Un caz deosebit: Pacienta SM
Un studiu de caz foarte interesant ne-a învățat multe despre originile fricii: povestea pacientei SM. Cel mai bine studiat exemplu al implicării structurilor cerebrale în frică a fost o femeie cu numele de cod „Pacienta SM”. Ea s-a născut cu o afecțiune rară care i-a distrus selectiv amigdala în ambele emisfere cerebrale, a spus Lim.
Pentru că aceste circuite au fost perturbate, nu a simțit niciodată frică, nici în condiții de laborator, nici în fața unei amenințări reale. O secțiune din raportul cazului ei se intitula „Incidentul cu cuțitul”. Femeia a povestit cum un străin a amenințat-o cu un cuțit la gât. După ce i-a dat drumul, a pornit spre casă pe jos, iar a doua zi a trecut din nou pe lângă același loc.
Concluzia aceasta s-a conturat în etape. Femeia a fost studiată ani la rând de cercetătorii de la Universitatea din Iowa. În 1994, într-un studiu publicat în revista Nature, aceștia au observat că SM nu recunoaște frica pe chipul altora. Abia în 2011, un studiu condus de Justin Feinstein și publicat în revista Current Biology a arătat că nici nu o simte. Cercetătorii au pus-o în fața unor șerpi și păianjeni vii, au plimbat-o printr-o casă bântuită și i-au arătat filme menite să stârnească emoții puternice, dar SM nu a dat niciodată semne de frică.
Învățarea din experiență e un obiectiv destul de larg acceptat, așa că, după o întâmplare atât de periculoasă ca „Incidentul cu cuțitul”, cei mai mulți oameni și-ar schimba probabil drumul spre casă ca să ocolească locul în care au fost amenințați. Prin urmare, e foarte posibil ca frica să fie esențială pentru învățare.
Cât de eficientă e ca instrument de învățare se vede cu siguranță la o simplă plimbare prin secțiunea pentru copii a unei biblioteci. La urma urmei, unele dintre cele mai înfiorătoare povești sunt basmele. Le citim copiilor, fără să clipim, povestea a doi frați răpiți și a unei vrăjitoare care sfârșește în cuptor. Am început s-o facem în clipa în care ne-am dat seama că un basm e o cale bună și sigură de a-i învăța despre pericolele din lumea reală (scuze, Hänsel și Gretel).
O viață fără teamă ar putea părea o joacă de copii, dar, ca răspuns adaptativ la stimuli potențial nocivi, frica e foarte importantă. Să ne imaginăm că avem de crescut un copil care nu simte nimic atunci când calul spre care aleargă se ridică în două picioare. În mod normal, nechezatul, împreună cu senzația bruscă de a fi mic cât un bob de mazăre, i-ar face pe cei mai mulți copii să se întoarcă din drum și să fugă înapoi la părinți, cu niște lacrimi pe care nu le-au vărsat degeaba. Un copil care nu simte frică ar putea foarte bine să rămână pur și simplu pe loc.
Situația amintește de dezavantajele insensibilității congenitale la durere, o tulburare foarte rară, dar extrem de gravă, în care persoana nu poate simți durerea. Durerea e un motivator puternic. Ne împiedică să atingem focul a doua oară și funcționează ca semnal de avertizare atunci când ceva nu merge bine în interiorul corpului. Fără ea, e greu să ne descurcăm în siguranță în lume, pentru că ne lipsește semnalul acesta foarte util, deși destul de incomod, care ne spune că e o idee bună să stăm pe canapeaua moale și o idee proastă să ne așezăm pe țepușa mare de metal.
Vestea bună e că există metode dovedite care reduc intensitatea fricii și modifică pragul de la care o simțim. Un studiu recent a arătat cum terapia cognitiv-comportamentală poate duce la schimbări măsurabile în creier, ceea ce susține eficiența ei în a modifica felul în care interpretăm situațiile și reacționăm la ele. Terapia se poate concentra pe emoții precum frica și anxietatea și ne poate ajuta să ne controlăm mai bine reacția fizică și emoțională la lucruri care, dacă ne oprim o clipă și respirăm adânc, se dovedesc a nu fi, de fapt, o amenințare.
Cunoscută puțin mai bine, frica poate avea chiar laturi destul de palpitante, în sensul bun al cuvântului. Chiar și cine nu e fan al genului horror are mari șanse să cunoască pe cineva care este. Plăcerea pentru lucruri care, în teorie, ar trebui să ne sperie de-a binelea e, de fapt, foarte comună, poate chiar aproape norma.
Frica pornește, așadar, din două structuri cât o migdală, care adună semnalele simțurilor și, prin hipotalamus, pun corpul în alertă. E un sistem de avertizare la fel de util ca durerea, iar cazul pacientei SM arată ce se întâmplă când lipsește. Când se declanșează prea ușor, pragul ei poate fi mutat prin metode precum terapia cognitiv-comportamentală. Iar lucrurile înfricoșătoare de care ne bucurăm, de la vizitele în case bântuite până la un podcast despre crime reale ascultat în tihnă, se învârt toate în jurul aceleiași idei: lumea descifrată prin prisma fricii poate fi și distractivă.
B. Zamfir
